Tacerea....

TĂCEREA

Singurul lucru bun

În răutatea ce ne înconjoară

Momenteul nostru de rătăcire

Şi de visare ....

Privim tăcuţi...

Şi vedem frunze toamna

Ce cad îmbrăcând pământul

Aşa cum lacrimile

Îmbracă obrazul

Îl arde ...iar el rămâne mut

Neschiţând nici un semn de durere

Privim tăcuţi...

Copacii cei goi

Ce-şi întind crengile spre cer

Implorând calcura

Aşa cum două braţe

Îşi cuprind propiul trup

Încercând să păstreze căldura

De mult pierdută ....

Privim tăcuţi...

Cerul înnorat şi gri

Aşa cum sunt ochii

Ce odată licăreau zglobii

Rămaşi acum trişti şi pustii

S-a stins acel licăr...

Acea flacără...a iubirii

Sunt goi acum ....

Reflectând doar umbrele

Dezamăgirii...

Privim tăcuţi...

Vântul...

Ce suflă hain peste lume

Împrăştiind a lui răceală

Doar el ne poate spune

Amplificând răceala ce ne cuprinde

Transformând trupul

Într-o stână de piatră

Ce nu mai poate fi

Dezgheţata niciodată....

Ne poate spune ...poveşti .....

Cu ...A fost odată ...şi nu mai eşti ....

Privim tăcuţi...

Focul ce arde în vatră

Ne amintim ...

Focul ce ne-a cuprins odată

Şi a ars mocnit sau în vâlvătaie

Foc ce s-a stins

Lăsând în urma lui cenuşă...

O uşă....

Ce se închide tăcută

Lăsând în urma ei durere

Privim tăcuţi...

Lemnele ce ard şi trosnesc

Şi vedem trupuri

Ce se chinuiesc

Încercând să reaprindă odată

Flacără de altă dată ....

Şi totuşi ....sunt reci

Nimic nu le mai poate aprinde

Nici măcar cuvinte

Spuse cu patimă , cu dor...

Ele mor...

Tăcute ...în lumea lor ....

Privim tăcuţi...

Lumea ce ne înconjoară

O lume la fel de tăcută

Ce ne încuie pe dinafară

Ne-arunca o vorbă

Să rupă tăcerea

Fără să ştie

Că acea vorbă ....

Provoacă duerea.....

Aşa deci ....ne rămâne TĂCERE

Singurul lucru

Ce nu provoacă DURERE...

Mona