Desculță

 Desculță prin timpul ce trece etern,

Calc pe secunde infinite, sfărâmându-le

încercând zadarnic oprirea timpului.

Nimic. Nu merge. Timpul trece amețitor,

în defavoarea mea, o muritoare de rând.

Desculță prin anotimpuri ce se perindă pe rând,

Primăvară, vară, toamnă, iarnă,

Se-nvârt ca o roată mergând.

Le rog să se oprească, le rog în gând.

Nu vor. Continuă să vina unul după altul.

Merg mână în mână cu timpul,

Se învârt în sensul ciclic al vieții,

fără a avea de gând să se oprească.

Vârtejul tornadei lor mă ajunge din urmă,

mă prinde în rotația lor nebună,

înlănțuindu-mă cu ploia, cu vântul...

Eu, implor cuvântul,

să strige spre timp să ia o pauză.

El, își începe pledoaria, existând o cauză

întemeiată: îmi trece prea repede a mea soartă.

Rog cuvntul să pledeze nevinovată

de trecerea timpului inutilă.

Nu am nicio vina. Îl rog, să implore milă.

Și timpul să oprească.

Voi merge atunci desculță,

pe-a timpului Cale Lactee,

să nu mai sfărâm secundele prețioase.

Promit... Ce-am sfărâmat, le voi coase

într-o nouă broderie a vieții.

Voi prețui fiecare secundă a tinereții

așa cum va merita, fără a mai călca

desculță prin viața mea.

Mona,

27 Aprilie 2014

  

Particula din natură, particula din mine

Fir de praf  în eternitatea vremii,

M-am simțit mereu parte din natură

Azi, o frunză, ce prinde putere pe ramură de copac

Mâine, o celulă din petala unei flori

Poimâine, o picătură de ploaie,

dintr-un infinit de picături,

ce sărută pământul însetat, vara,

O fărâmă dintr-un nor-călător,

Ce umbrește pământul într-o zi toridă de vară,

Un copac născut dintr-o sămânță,

în inima unei păduri imense de copaci.

Un minuscul fragment de stâncă,

ce stă la bază unui munte,

a cărui creastă îmbrățișează cerul,

Un puf, prins pe trupul unui pescăruș

ce planează liber deasupra mării zbuciumate,

O microparticulă de apa, din oceanul imens

care, alături de miliarde de microparticule,

alcătuiesc valuri imense, tumultoase, înspumate.

Fir minuscul de nisip dintr-un deșert,

Un deșert de necuprins cu privirea.

Sunt particula din imensa natură,

Microparticulă din munte, din mare,

Din păsări, din flori, din vietăți, din aer.

Sunt câte puțin din fiecare,

și puțin din toate la un loc.

Asta am fost, sunt și voi fi mereu, dar,

azi sunt doar o particulă din mine,

O microparticulă dintr-un suflet

prin care curge un râu de sentimente.

O microparticulă din lacrimile-mi ce curg

de bucurie, de tristețe, de teamă.

O microparticulă dintr-un corp ce iubește.

Iubește viața, iubește frumusețea,

iubește sufletele frumoase, iubește tot ce îl înconjoară.

Particulă din mine ce caută libertatea

împlinirii destinului, împlinirii viselor,

împlinirii unui zbor:

zborul liber spre natura din care sunt

doar o microparticulă....

Mona

25 Aprilie 2014  

Fluturele curcubeu

Trăim haotic, alergând zi de zi,

Încercăm să aplicăm,

Ceea ce noaptea visăm.

Muncim, până la epuizare,

Picăm, adormim,visăm

Iar alergăm.

Creem planuri, le aplicăm,

Adormim și iar visăm.

Adie un vânt, o tulburare,

Planul se năruie,

Precum un castel de nisip

Atins de val de mare.

Facem schițe, creionăm destine,

În fine...

Facem lucruri nefăcute, negândite

Doar că așa ne vine,

Motivul...să trăim mai bine.

Urâm până la epuizare

Când cineva are o realizare,

Duşmănim zi și noapte,

Pe cel ce poate

A reușit mai mult ca noi.

Ne centrăm viața pe obiective

Pe puncte peiorative,

Și le adunăm să le aruncăm

În cei ce ne-nconjoară

Dar uităm, oare a câtă oară

Să privim în jur natura

Ce ne întreabă mereu:

Ați văzut fluturele curcubeu?

Plin de culori și plin de viață

Pentru că viață îl răsfață.

Trăiește doar o zi și-o noapte.

Apoi de moarte are parte, dar

Trăiește din plin!

Zboară lin, admirând câte o floare,

Etalându-și mândru, curcubeul

De pe aripioare.

Nu se sperie de ploi, de furtuni

Nici de hulpave mâini

Ce încearcă să-l prindă

Pentru ai etala frumusețea pe un burete.

Și nu-i e frică nici de acel perete

Ce se ridica amenințător în față.

Obstacol, nu-l consideră defel.

Mai are încă de zburat

Pân` la-nserat.

Când viață i se curmă.

Dar asta nu contează,

A văzut un alt fluture

De-o frumusețe rară, pictat în

Strălucitorul curcubeu de primăvară.

Era o ea, cum în povești era.

Pe loc sa-ndrăgostit

Și s-au iubit, pân`l-asfințit.

Când soarta, viața i-a pecetluit.

Dar nu regretă, c-a trăit,

Căci a trăit așa cum și-a dorit.

Liber s-a născut,

Liber a zburat

Liber a admirat tot ce era frumos,

Liber a iubit, ceea ce-a dorit,

Liber a murit.

Și toate astea într-un timp prea scut

O zi și-o noapte făr` alt început.

Iar noi, noi oamenii ce-avem

La dispoziție zile și nopți,

Ne învârtim, ne tot sucim

Dar frumusețea vieți

Nu știm s-o privim,

Nu știm s-o trăim,

Nu știm s-o iubim,

Știm doar să murim.

Puțin câte puțin în fiecare zi,

Alergând după himere,

După vise efemere,

După fantasme,

După basme....

27 Martie 2014

Mona.  

Am rugat aseară moartea

Am rugat aseară moartea

Că să vină să mă ia,

Mi-a răspuns râzând așa:

Nici pământul nu te vrea!

Pierde-te în lumea mare,

În tăcerile-absolute,

Viața nu vrea să te-ajute,

Caută-ți alt loc sub soare.

Piei, dispari ca o nălucă,

Sulberată-acum de vânt,

Fir de praf din fost pământ,

Roagă vântul să te ducă.

Peste marea cea mai mare

Peste munții cei cărunți,

Și să rupă-acele punți,

Spre trecutul care doare.

Roagă piatra să te-ajute,

Să fi stâncă și nu om,

Inimă-nghetată-n somn

Fugi, dispari și te ascunde.

Hm, ironic, fată dreaptă

Moartea, un bun sfat mi-a dat,

Să uit tot ce-a fost odat`

Să-mi croiesc o altă soartă.

Altceva nu am ce face,

Decât numai s-o ascult,

Inima, n-o mai consult,

Rațiunea se reface!

5 Aprilie 2014

Mona.  

Adio-ți spun iubite..

Câteva ultime vorbe, și sper să le-nțelegi.

Apoi, tăcerea fără limite se va așterne între noi.

A fost... un vis frumos

Speranțe în mai bine, pentru tine, pentru mine.

Pentru noi doi. Am sperat....

Am sperat în tot acest timp

Să fim doi, așa cum visam.

Dar pe-nserat, vântul mi-a bătut în geam

Și mi-a șoptit... s-a sfârșit.

Cumplit...

Ne-am amăgit fără rost

Am clădit vise pe-un nisip spălat de valuri.`

Tu, prins în ghearele trecutului

Îmi spuneai continuu că vrei

Să ajungi la mal să vezi întinsul vieții,

Minunile ei.

Am uitat în momentul ăla că trăiesc

Așa că, am sărit în valuri și

Ți-am întins o mână să te salvez.

Însă ai refuzat-o.

Nori negrii de furtună

S-au adunat peste marea vieții deasupra noastră

Separandu-ne pentru totdeauna.

Pe tine, valurile agitate ale mării

Te-au tras la fund înecându-te în tristețe

Și îngropându-ți visele adânc

În nisipul de pe fundul mării.

Acum, mai ești doar un cadavru

Ce plutește în derivă prin apele vieții.

Pe mine, valurile m-au izbit de stâncile durerii.

Inima mea, și așa fragilă, a încetat să mai bată.

Acum, mai sunt doar o fantomă

Ce bântuie fără odihnă pe un mal de mare.

Tragic sfârșit pentru două suflete ce s-au iubit

Sau, poate doar s-au mințit.

Cine mai știe.

Oricum acum, nimic nu mai are rost

Resuscitarile sunt de prisos.

Pe morți nu-i mai poți învia

Îi poți doar îngropa

Sub lespezi grele de piatră pe care scrie " uitare "

Doare, chiar doare când le privești

Și-asculți, în aer, cum se povestesc povești

Despre vise, nescrise pe colile vieții noastre.

Însă timpul, el va avea grijă de toate.

Va umple pietrele de mușchi, ștergând scrisul,

Va împrăștia poveștile din aer

Și totul va fi dat uitării.

Știi, uneori, în nopțile târzii, lumea

Va mai putea vedea uneori pe străzi paralele

Două umbre: tu, o formă translucidă eu, o ceaţă insipdă,

Căutând fără-ncetare realul, ce nu mai poate fi găsit.

Uneori, în frânturi de clipe, te voi putea zări.

Urmele tale, vor lăsa semne în praful străzilor pustii,

A două zi, lumea va putea povesti

Despre cele două stafii.

Ce au visat cândva....copilării...

Vise în doi...vise ce au rămas pustii.

04 Aprilie 2014.

Mona