Menirea mea….

Menirea mea e una şi simplă pe pământ,

Să-ntind o mâna doar, celor pierduţi în vânt

Să-i prind, să le fiu iar şi iar de ajutor,

Chiar de sufletul meu, moare-ncetisor...

Menirea mea, o ştiu...o glumă bună,

Să semăn zâmbet şi să culeg furtuna,

Ca-sa mi-e mie dat, de Bunul Dumnezeu

O faptă bună, să-mi fie răsplătită doar cu rău

Menirea mea, lacrimi să şterg de pe obraz

Le iau cu mine şi le scutur acuma de necaz

În locul lor am să vă pun mărgăritare

Ce vor sclipi, când dragostea apare.

Menirea mea, să fac doar bine-n jurul meu,

Aşa m-a învăţat măicuţă, când ceasul era greu,

Nu-i încarca pe toţi cu greaua ta povară,

Ba ia-le lor povară, la ceas târziu de seară.

Şi dă-le lor, când poţi, încredere-n mai bine

Chiar de sufletul tău, e plin doar de suspine

Şterge-le lacrima, alungă-le tristeţe, supărare

Chiar de inima ta, în piept, cumplit te doare

Fă soarele s-apara din norii de furtună

Pe cerul lor să fie doar soare, stele, lună

Şi ia-le dacă poţi, cu mâna, a lor durere

Fă, că orice vorbă a ta, să fie mângâiere.

Aceasta-mi e menirea şi rostu-mi pe pământ

Aşa am fost şi-oi fi, pan-oi intră-n mormânt

Iar cei ce-or înţelege c-atata pot să dau

Vor accepta în continuare, alături să le stau.

Vor accepta în continuare, mâna mea întinsă

Zâmbetul şi ajutorul, chiar de inima-mi e tristă

Ce e cu mine, dacă sufăr, deloc nu mai contează

Ci doar să pot să vă trimit, spre voi, o caldă raza

15.Aprilie 2013