Plouă cu sânge şi lacrimi de foc….

Universul…

Imensitate cosmică de materie,

De o parte, astre mari

Ce-şi fac impunător simţită prezenţă

Soarele....

Pe de altă parte, găurile negre

Ce vor să trimită-n neant a vieţii chintesenţă.

În tot acest joc, de abstract şi palpabil

Sunt prinsă şi eu....

O mică particulă, infimă din vastul univers.

Şi-n lupta lor nebună, sunt trimisă..

Aici, pe pământul imens.

Locuri, oameni...

Totul în jur se mişcă

Precum rotiţele orologiului din vechiul turn.

Un mecanism complex al omenirii

Fără de care viaţa nu ar exista.

Soarele,

Stă să răsară iar în noua zi,

Punând în mişcare trupuri obosite de vreme.

Privesc prin pătura de nori

Mă rog de-un fulger să-i despince-n două

Să cadă şi pe strada mea

Un strop de rouă din roua dimineţii.

Dar nu mai vrea...

Noaptea polară m-a cuprins încet

Şi mi-a luat sufletul ca amanet...

Şi ploua-acum cu picături de sânge

Din sufletul ce-n noaptea lungă plânge.

Aprind o candelă

Îi pun şi unt-de-lemn

Sperând să ţin aprinsă o lumină.

Ea...se stinge...la fel sufletul meu...

Nu am nicio putere, este greu

Să-l mai resuscitez încă odată

Pe monitor...linie izoelectrică...

E mort.

Cerul începe să plângă cu lacrimi de foc

Şi cad asupră-mi, peste umedul loc

Locul în care ajungem cu toţi

Singuri.

Fără altcineva lângă noi

Doar noi…muţi, pustii şi goi….

Şi cerul va plânge cu lacrimi de foc

Şi norii vor curge-n şuvoaie de sânge

Deplâng...bietul om fără de noroc

Ce zace solitar, în umedul loc.

În urma lui a rămas doar o cruce

Pe care e scris cu lacrimi de sânge:

“ Am fost o umbră în noaptea polară

Am fost un suflet stingher pe afară

Am fost un om fără chip, fără nume

O particulă născută dintr-o neagră genune…”

Am fost.....

15. Aprilie 2013

Autor: Mona Ciobanu.