Şi am crezut adânc, cu sufletul în
voi
Puteam să jur că sunteţi lângă
mine,
Dar vo,i a-ţi aruncat în trupu-mi
cu noroi
Ce mai conta, mie-mi era rău, şi
vouă bine.
Furtunile din viaţa lovitu-m-au cu
forţa
Trupu-mi plăpând s-a gârbovit şi ogârjit
Căldura din deşert mă arde ca o
torţă
Mă prăbuşesc, totul în jurul meu e
amorţit
Când soarele a început să
strălucească
Şi tot să se transforme într-un
arid loc
Sufletul vostru a-nceput să se
târască
Şi un amar venin, să scuipe-ncet
de tot
Şi v-aţi târât, sâsâitori, prin
soarele torid
Mă urmăreaţi şi aşteptaţi momentul
oportun
Să vă înfigeţi colţi în trupul meu
algid
Să mă serviţi, în fiecare zi, ca
mic dejun.
Şi vă înfigeţi colţii, adânc şi
mai profund,
Viaţa-mi se scurge, hraneşte-acum
pământul
În loc, venin amar, lăsaţi în
trupu-mi muribund
Mă sfâşiaţi şi savuraţi
triumfători momentul
Dar din pământul, hrănit cu viaţa
mea frugală
M-adăp cu seva dulce-a dorinţei
de-a trăi
Nu mai contează vorba voastră,
acida şi banală
Setea-mi de viaţă, prinde iar a
pâlpâi
Eu mă ridic, pamantu-arid îmi e
suport de trup
Şi din tăria lui, îmi iau puterea
inimii ce bate
Privirea-mi este rece, şi mă
transform în lup
Duşmani-mi vor fi pradă, ce-n
colţi mi se va zbate
Iar voi, ce şerpi a-ţi fost şi
m-aţi muşcat cu sete
Pieriţi, ascundeti-va-n gropi,
feriţi-vă, vă spun
Căci azi am înălţat, mai sus, din nou ştachete
Şi-am să strivesc, pe cei, care
m-abat din drum.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu