Timpul nu ne-ntreabă, dacă vrem să-l
oprim,
Se curge-n clepsidră, fără ca noi
să știm,
Realizăm tăcuți, peste ani, că s-a
dus,
Și n-am parcurs cărări, ce erau de
parcurs.
Ne acuzăm apoi, că nu știm să
trăim
Să cântăm în ploaie, să râdem,
să glumim,
Prin iarba cea înaltă, desculți să
alergăm,
Și ca-n copilărie, iarăși, să ne
jucăm.
Ne-am izolat în muncă, ne-am
creionat un țel,
Uitând să mai fim oameni, știind
numai de el,
Și tristă-i clipa-ncare, noi vom
realiza,
Că stăm pe-un ultim pat și vom
agoniza.
Atunci, am da orice, să dăm
timpu-napoi,
Să alergăm desculți, prin iarbă și
prin ploi,
Să prindem fericirea, să-nvatam să
iubim,
Să nu mai regretăm, că nu știm să
trăim.
13. Martie. 2014
Mona.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu